N-am mai scris nimic, de luni bune, pe blogul meu, pentru că nu am avut timp, din comoditate sau poate din lipsa unor subiecte cu adevărat interesante. Chiar mă întrebam acum vreo două săptămâni, ce ar trebui să se întâmple, să mă facă să mai scriu ceva? Și iată că evenimentul s-a produs și, în plus, am primit un imbold din partea unor foști colegi, care mi-au spus că ar fi cazul să scriu ceva despre acest eveniment.
Așadar, trebuie să vă spun că acum 30 de ani am terminat clasa a 12-a A, la actualul Colegiul Național „Vasile Lucaciu” din Baia Mare. Din fericire, după întâlnirile de 10 și 25 de ani, am reușit din nou să ne întâlnim, majoritatea colegilor, evenimentul fiind pregătit minuțios, cu câteva săptămâni înainte, de cei 3 organizatori, Kati, Sorkă și Gabi. Au fost de fapt 4 zile în care am avut șansa să ne petrecem mult timp împreună, câțiva dintre colegi, având de partea lor și o condiție fizică ireproșabilă, reușind să bifeze chiar toate acțiunile.
După binevenita sesiune de încălzire (warm-up) de joi seara, vineri 7 iunie a fost programată ora de dirigenție, la care au fost prezenți 22 de colegi (din 36), unii veniți de peste mări și țări, o cifră excelentă, după cum susțin statisticienii. Și pentru că au fost vreo doi colegi cu care nu mă văzusem de la terminarea liceului, m-am dus eu la ei și m-am prezentat regulamentar, pentru a nu risca să nu fiu recunoscut, din prima. Cu ceilalți n-am avut vreo problemă de acest gen, pentru că aveau doar vreo 200-300 de grame în plus și vreo 8-9 fire de păr (pe cap) în minus, de la ultima noastră întâlnire.
Trebuie să remarc faptul că liceul nostru arată acum extraordinar, iar primirea pe care ne-au făcut-o actualii elevi a fost foarte drăguță.
La ora de dirigenție am ascultat continuarea unor povești de viață unice în felul lor. Pe altele le-am auzit în premieră, pentru că vă spuneam ca au fost colegi, cu care cu m-am întâlnit de 30 de ani. Sunt povești mai banale sau de-a dreptul fabuloase, mai vesele sau puțin mai triste, „c-așa-i în tenis”, după cum spunea Toma Caragiu. Din păcate, multe au fost confirmări ale faptului că, în viață, nu le poți avea chiar pe toate, așa că nici nu prea are rost să-ți pui întrebări de genul „Ce este fericirea?”
Trebuie să recunosc că am folosit citatul din Toma Caragiu, inspirându-mă din mesajul emoționant trimis de Tibi, care ne anunța că, din păcate, nu poate ajunge la întâlnirea noastră. Tibi să știi că ai ce regreta, dar ai timp de pe acum să te pregătești pentru următoarea întâlnire, programată pe 15 iunie 2015, când tu vei fi în centrul atenției. Nu cred că trebuie să te sperii, pentru că nici eu nu cred ce zice Gabi, că va trebui să achiți singur nota de plată. Poate, eventual împreună cu Diu, care nici ea nu s-a speriat prea tare când a auzit vestea.
Ne-am bucurat că la ora de dirigenție au putut veni din nou doamnele profesoare Gabor (diriginta noastră), Capocean, Marian și Balint, cărore le datorăm, într-o mare măsură, parcursul nostru profesional în viață. A fost din nefericire și acel moment extrem de trist, momentul de reculegere ținut în memoria fostei noastre colege Marcela…
A urmat cheful de la Athos, care a fost betooon! Aici veselia a învins la scor nostalgia, deși au fost depănate o serie de amintiri de pe vremea liceului, discuțiile de actualitate căzând în plan secund. Ringul de dans a fost animat de aceiași colegi, fără de care chefurile de pe vremuri nu ar fi avut atâta farmec. Nu le mai dau numele, pentru că se știu ele și…el cine sunt. Cert este că am petrecut până ne-au scos afară ospătarii. Ce mai, a fost grozav, dar ca să nu se spună că este vorba de un articol sponsorizat, am gasit și un mic nod în papură. Deși foarte tânăr, DJ-ul era cam surd.
A doua zi a urmat o ieșire în natură la Șuior, unde din spusele participanților a fost frumos. Eu nu am ajuns nici de această dată, dar promit că data viitoare nu mai ratez evenimentul, mai ales că acolo se face și sport. Anul acesta a avut loc o partidă (de simplu) de Cupa Davis, România-Germania, la finalul căreia s-a confirmat faptul că nemții câștigă întotdeauna. Nu-i nimic, data viitoare propun să organizăm un campionat de fotbal-tenis, la finalul căruia cred că vom scăpa de acest complex. Eu am stabilit că voi face pereche cu Dan Botorce și anul viitor ne-am propus să facem chiar și un antrenament, un meci amical sau ceva de genul acesta.
A urmat și seara finală (a patra) la care au fost prezenți, din nou, foarte mulți colegi și atmosfera a fost la fel de veselă și relaxată, după care fiecare a plecat să-și vadă de viața lui.
Poate că m-am lungit cam mult, dar vroiam să vă spun dragă Kati, Grațiela, Adi, Ina, Hans, Daniela, Nina, Sorkă, Gabi, Șari, Mișu, Adriana, Iențu, Diu, Monica, Ciogdă, Sorin, Cami, Tibi, Nora și Simona, ca mă bucur tare mult că ne-am întâlnit din nou și că abia aștept să ne revedem în 2015 la MAREA ANIVERSARE!
P.S. M-am gândit că trebuie să pun și o poză la acest articol, dar mi-am adus aminte că mi-am uitat aparatul foto acasă de fiecare dată, când ne-am întâlnit. Măcar pot să mă consolez că nu l-am uitat în vreun taxi, așa cum a pățit Sorkă. Cred că va trece ceva vreme până ce fotograful oficial Gabi va publica pozele, așa că mi-am permis să iau o fotografie de pe facebook-ul Ninei, fiind sigur că nu se va supăra.